Verigheta

Azi, fiind vineri, sunt obligat să muncesc cât pentru toată săptămâna. Conducerea mi-a trimis un bilețel foarte frumos în care mă roagă cu lacrimi în ochi ca măcar azi să primesc pe cineva la consultație, pentru a nu știrbi reputația clinicii. Ce să fac, pot să-i refuz? Mă conformez, doar mă știți ca fiind un sufletist incurabil. Doar când mă uit în oglindă, desigur.

Și uite așa am ajuns de dimineață la cabinet, unde mă aștepta deja asistenta cea nouă. Pe cea veche au lăsat-o nervii și și-a dat demisia ieri. O înțeleg, era tânără, dar nici asta nouă nu pare să aibă mai mult de 22 de ani și e mai slabă decât firul unui ciorap de nylon. Intru în cabinet și ea mă urmează ca un cățel dresat: ”Cum zici că te cheamă?” ”Suzy”, zise ea, ușor fandosită. Mă așez la birou și îi spun cu un aer preocupat: ” Adu-mi lista cu programările de consultații pentru azi, fă-mi o cafea fără zahăr și treci pe la doctorul Bob, esteticianul, să-ți faci programare pentru implant de silicoane.” Suzy mă privea stupefiată, așa că a trebuit să-i explic impasibil: ”Da, dragă, ai țâțe de băiețel și mă inhibi!”

A ieșit pe ușă plângând și s-a întors după câteva minute cu lista și cafeaua. Încă avea nasul roșu. ”De-deja pacienții sunt în sala de a-a-așteptare…” mă anunță ea printre suspine și sughițuri. Mă uit pe listă. 128 de pacienți. ”O sută două zeci și ooooopt?” întreb panicat. ”D-D-Daaaa… știți, sunt cei pe care trebuia să-i consultați toată să-să-ptămâna…” îmi explică fântâna de lacrimi.

Deci trebuie să gândesc repede și să scurtez lista de consultații. Să începem așadar: îi tăiem pe cei de sex masculin: 52. Apoi pe femeile de peste 30 de ani: 36. Bun, din ce a rămas eliminăm femeile supraponderale: 39. Facem diferența și a mai rămas… fix o pacientă. ”Suzy, dragă, invit-o la mine pe doamna… Henrietta. Și pregătește 127 de aspirine, dă câte una la restul de pacienți, explică-le că este pastila fericirii și trimite-i acasă.”

Suzy se conformă degrabă și peste câteva clipe își făcu apariția în cabinet strălucitoarea mea pacientă. ”Luați loc, vă rog” o îndemn studiindu-i fișa. Doamna Henrietta se așeză pe scaunul din fața mea și apoi, după ce parcurg fișa aproape goală, ridic ochii spre dumneaei pentru a afla mai multe detalii. Scanez. Brunetă, ochi verzi, trăsături nordice, înaltă, grațioasă, parfum ”Madame” de Jean Paul Gaultier, taior negru, de office, posibile tendințe de dominare. Într-un cuvânt o adevărată doamnă capabilă să sucească mințile unui bărbat și să-l joace apoi pe degete.

”Spuneți vă rog ce vă supără” încerc să par eu amabil. Pacienta mea se foi ușor pe scaun: ” am o problemă cu degetul inelar de la mâna stângă, domnule doctor… mă supără de câțiva ani și nu știu ce să fac…” Parcă ziceam ceva de degete mai devreme, nu? Are mâini delicate și fine, care cu siguranță au fost sărutate de multe ori până acum. Nici un semn extern de malformație sau inflamații ale articulațiilor. ”Simțiți vreo durere, amorțeli, furnicături?” Henrietta lăsă privirea în jos, ca o fecioară timidă: ”De fapt știți, problema nu este chiar cu degetul inelar… ci cu verigheta de pe el.” Interesant. Altă dată, în această situație, aș fi tras draperiile, aș fi pus niște Barry White ca ambianță sonoră, două pahare de vermut și aș fi invitat-o pe pacienta mea să se confeseze pe canapea despre problemele căsniciei. Ar fi plecat rezolvată, garantat. Dar acum, poza de pe birou a Vezuviei mă veghează și parcă mă mustră pentru gândurile mele ghidușe. În fine, să ne revenim, așadar.

”Continuați, vă rog” îmi îndemn pacienta spre continuarea poveștii.

”Trăiesc un coșmar care se tot repetă. Prima mea logodnă a fost la 19 ani. El avea 23. Ne făcusem atâtea planuri de viitor… Știam deja cum va arăta casa noastră, ce mașină vom avea, câți copii.. Până și numele îl stabilisem, dacă vor fi fete sau băieți. Planurile de concediu împreună pentru următorii zece ani erau deja bătute-n cuie. Îmi dăruise o verighetă foarte frumoasă, cu o mică pietricică prețioasă… La un moment dat nu știu cum, verigheta mi-a alunecat de pe deget cu două săptămâni înainte de nuntă și nu am mai găsit-o niciodată! Logodnicul meu a considerat asta ca fiind un semn rău și a anulat totul… Am fost tare nefericită atunci!”

Scoase batista și își șterge discret lacrimile cauzate de amintiri. Hei! Ce e azi? Ziua Plângăcioaselor fără frontiere?

”A doua mea logodnă a avut loc 2 ani mai târziu, continuă Henrietta. Era un bărbat minunat, matur, trecut deja printr-o căsnicie. Era stomatolog și câștiga foarte bine. Aveam amândoi experiențe de viață similare și deja ne făceam planuri pentru viitorul nostru comun: aranjasem deja să-și vândă casa pentru a ne lua una mai mare, la fel și mașina, hotărâsem deja că vom avea fată și băiat și chiar ce nume să le punem. Totul era deja planificat, aranjat, pentru tot restul vieții. Mi-a dăruit o verighetă de aur simplă, dar foarte frumoasă, pe care încrustase pe interior numele lui. Noaptea o dădeam jos de pe deget, o puneam pe noptieră și o priveam până adormeam. Cu două săptămâni înainte de nuntă, s-a întâmplat ceva groaznic,groaznic: într-o dimineață, m-am trezit și când mi-am pus verigheta aceasta s-a rupt… Am simțit că se prăbușește cerul cu mine! I-am arătat cele două jumătăți logodnicului meu, el era deja treaz și pregătea micul dejun, ca-n fiecare dimineață… A fost distrus și el de acest incident! Toată ziua nu a vorbit cu mine iar seara m-a anunțat că trebuie să ne despărțim, deoarece ruperea verighetei e un semn că lucrurile nu vor merge…”

Batiste, lacrimi. Deja mă uitam la ceas: se apropia ora difuzării telenovelei mele favorite așa că trebuia să grăbim un pic. Deja îmi formasem o idee: ”Bănuiesc că a urmat și o a treia logodnă, nu-i așa?”

”Da, a fost și a treia”, confirmă Henrietta, izbucnind în plâns. Își reveni rapid, își suflă nasul și continuă: ”Asta a durat foarte puțin… nici nu am ajuns să planificăm chiar totul, în afară de numărul de copii și numele lor, precum și în ce cartier ne vom muta după căsătorie. Îmi doream o casă cu curte precum și un câine și o pisică. Nu a fost să fiee-e-e-e-e…”

Deja de la atâta plâns mi s-a tăiat de telenovelă. Desenam verighete și amorași pe caietul meu de notițe. Amorașilor, în loc de celebrul arc care trage cu săgețile iubirii le desenam un lasou precum cel de cowboy. Să nu ziceți că n-am imaginație.

”Și, cu verigheta asta ce s-a mai întâmplat?” am întrebat. ” Am pierdut-o și pe asta, domnule doctor… nu știu cum reușesc! Eram pe plajă vara trecută și o țineam pe un lănțișor la gât, tocmai să nu o pierd. Lănțișorul îl primisem tot de la acest al treilea fost logodnic. Am petrecut toată noaptea pe plajă cu niște amici, în jurul focului ,iar dimineața verigheta dispăruse de pe lănțișor… una din zale se slăbise, probabil de zbănțuială. S-a supărat foarte tare și el… și tot așa, a considerat ca fiind un semn de rău augur și…” o nouă serie de boceli.

Am examinat-o din nou cu privirea pe Henrietta: o femeie distinsă, o frumusețe rece în aparență dar care clocotește ca un vulcan în interior. Mi-am închipuit-o pentru o secundă în costum de latex negru, cu un bici în mână. Venise vremea concluziilor.

”Doamna Henrietta, în cele trei cazuri, dumneavoastră făceați acele planuri de viitor, nu-i așa?” Ochii ei căpătară brusc o strălucire ciudată. ” Desigur, domnule doctor, cum altfel? Eu făceam planurile și ei mă aprobau întru totul. În fiecare detaliu.”

Interesant. ”Eu nu sunt o femeie ușuratică, să știți!”, continuă ea. ”Tratez o relație cu un bărbat la modul cel mai serios și nu accept decât pe cineva care are intenții serioase cu mine! Verighetele dăruite de foști mei logodnici au fost mereu pentru mine dovada clară a intențiilor lor de căsătorie! Altfel… nici nu-i lăsam să mă atingă!”

Cazul părea rezolvat. Mi-l imaginam deja pe primul logodnic subtilizând discret verigheta de pe mâna Henriettei într-un moment de neatenție. Apoi pe al doilea, dentistul, trezindu-se în fiecare dimineață înaintea ei și tratând discret verigheta de aur cu apă regală, corodând-o în anumite puncte pentru a se rupe. Iar, în final, pe cel de-al treilea ex-logodnic profitând de amețeala bahică a Henriettei, slăbind o za de la lănțișor și subtilizând a treia verighetă fatidică. Și apoi, pe toți trei ușurați că au scăpat din viața lor de Henrietta, cea care, încetul cu încetul, ajungea de fiecare dată să le controleze viața cu fiecare pas. Dar nu puteam să-i spun toate astea pacientei mele într-un mod direct. Trebuia să o iau cumva pe ocolite. Poate pricepe.

”Aveți în plan vreo nouă relație, doamna Henrietta?” am întrebat-o curios. ”Deja mi-e frică, domnule doctor… spuneți-mi ce să fac?” I-am luat mâna între palmele mele și am privit-o în ochi: ” Încercați să fiți ușuratică, doamnă… și totul va fi bine, veți vedea!”

Henrietta se ridică brusc de pe scaun, își retrase mâna și spuse indignată: ” Un asemenea sfat nu am primit niciodată să știți! Mă așteptam la un diagnostic mai serios din partea dumneavoastră, dar se pare că mi-am pierdut vremea! La revedere!” Și ieși pe ușă călcând apăsat și închizând ușa cu putere.

Am rămas un pic pe scaun să mă dezmeticesc, apoi am ieșit pe holul cabinetului. Nu mai era nimeni, decât Suzy, la biroul ei din antecameră,  completând fișele pentru săptămâna viitoare. ”Măi, Suzy, tu ai vreun prieten?” am întrebat-o părintește. Ea încuviință din cap. Deja mi se părea mai frumoasă decât azi dimineață. ”Dacă ții la el, să nu-i spui niciodată câți copii vrei să faci cu el și cum îi va chema. Ai înțeles?” . Suzy încuviință din nou privindu-mă speriată.

Dintr-o dată mă simțeam generos: ”Hai, lasă fișele alea și vino cu mine la sala de mese să mâncăm ceva. Azi e prima ta zi la cabinetul meu, deci îți acord privilegiul să-mi faci cinste.”

Weekend plăcut tuturor.

Anunțuri

500 de ani pace

Dimineața am pornit radioul. Se cânta ”Imagine” al lui John Lennon. Nici nu se putea să încep dimineața perfectă cu o piesă mai anacronică și lipsită de realitate ca asta. ”Imagine all the people / Living life in peace”. Mă lași? Asta nu se va întâmpla niciodată, John, regret să spun asta. Știi, chiar îmi pare rău că ai fost împușcat acum 31 de ani și nu ai mai trăit să vezi că oamenii, deși îți ascultă încântați melodia cea frumoasă, nu au de gând să trăiască în pace și bună înțelegere, așa cum ai încercat tu să-i înveți. Și asta pentru că oamenii, maestre, nu sunt fericiți împreună.  Ei doar se hrănesc și se liniștesc cu nefericirile celorlalți.

Nici nu-mi trecuse bine indispoziția creată de gândurile de mai sus când, citind presa de specialitate, aflu că bunii colegi de la Universitatea California au reușit să-mi strice ziua definitiv. Ei declară că au reușit să găsească o metodă de a prelungi viața omului, până la aproximativ 500 de ani, ca urmare a unui experiment genetic reușit pe niște limbrici. Vestea bună, totuși, ar fi că medicamentul acesta care ar prelungi viața ar fi disponibil în 12-15 ani. M-am mai liniștit. Până atunci se mai pot întâmpla multe și probabil, dacă se vor lua în calcul consecințele, acest proiect va fi dat uitării, spre binele nostru al tuturor.

Pentru câteva clipe, am avut viziunea apocaliptică a viitorului generat de această descoperire: prelungirea vieții omului ar fi un coșmar și ar avea consecințe dezastruoase. În primul rând, gândiți-vă cu cât s-ar prelungi vârsta de pensionare. Dacă viața unui om ar ajunge la un maxim de 500 de ani, atunci, probabil, se va ieși la pensie la 350 sau chiar 400. Va fi cineva în stare să muncească atâta timp? Mă îndoiesc. Fondul de pensii și cel de asigurări sociale vor fi afectat serios. De asemenea, băncile vor trebui să se gândească la o reeșalonare a creditelor, pe sute de ani, ceea ce ar fi un adevărat dezastru din punct de vedere al rulajului monetar și cel al dobânzilor aplicate. Va trebui regândită economia, tehnologia, durata de viață a unui noi produs pe piață, garanțiile ( mai ales alea life-time), precum și promisiunile electorale. Totul va trebui redimensionat la de aproape șase ori mai mult.

Demografic vorbind, va fi de asemenea dezastru. Datorită faptului că mortalitatea din cauze naturale va fi scăzută, cel puțin în primii 500 de ani, natalitatea va fi restricționată, pentru a limita o creștere explozivă a populației. Asta va afecta școlile, grădinițele și industriile dedicate copiilor pe termen foarte lung. Nu mai vorbesc de rata scăzută a căsătoriilor care, probabil, cu timpul va deveni o practică uitată.

Nu în ultimul rând, nu știu dacă oamenii sunt pregătiți psihologic pentru a trăi așa de mult. Plictiseala, rutina și lipsa de noutate ar putea crea depresii devastatoare. Însuși faptul că vom întâlni aceeași oameni și ne vom hrăni cu nefericirile lor pentru câteva sute de ani poate fi cu adevărat deprimant. Probabil din această cauză, suicidul va deveni o practică curentă și unanim acceptată.

Mă îndoiesc, așadar, că prelungirea vieții ar avea un impact benefic, cel puțin pe termen scurt.

Acum, că mi-am băut cafeaua, încerc totuși să fiu un pic optimist: poate totuși, trăind așa de mult, oamenii vor învăța să trăiască în pace și înțelegere, precum în viziunea lui John Lennon.

Dar cred că știu de ce sunt așa optimist: asistenta mea a uitat că beau cafeaua amară și mi-a pus două lingurițe de zahăr. Cred că-i place spanking-ul.


Zvonistica

Plictisindu-mă enorm de dimineață ( am pus un afiș mare cu ”Pericol de electrocutare” în fața ușii cabinetului pentru a scăpa și azi de pacienți), m-am gândit să fac un mic experiment social având ca subiect zvonul.

Scopul experimentului era să demonstrez următoarele lucruri: unu: sursa zvonului este întotdeauna necunoscută dar perfect credibilă; doi: prin zvon, faptele negative se propagă mai repede decât cele pozitive și trei: faptele capătă noi și noi valențe pe măsură ce zvonul se propagă într-un mediu social dat. Bun. Uitați cum s-a desfășurat micul meu experiment.

La ora 8:00 dimineața, l-am întrebat pe colegul meu, doctorul Kraus, dacă a auzit de măreața descoperire medicală efectuată recent: un oarecare profesor Klausewitz ( personaj inventat de mine, desigur) de la Institutul Universitar de Cercetări Medicale, a descoperit o modalitate de a trata orice formă de cancer pe cale medicamentoasă. I-am zis că știrea nu este încă oficială, deoarece se mai așteaptă rezultatele unor analize, dar în proporție de 99%, știrea va ieși pe piață până la sfârșitul acestei săptămâni. Doctorul Kraus a înghițit entuziasmat ”gălușca” lansată de mine, fiind chiar fericit pentru reușita colegului nostru de breaslă.

La ora 8:30 am întrebat-o același lucru  pe asistenta-șefă. Evident, dumneaei aflase deja de la doctorul Kraus de măreața descoperire. ”Ah, bun!, am concluzionat. Păcat că nu l-am cunoscut pe profesorul Klausewitz, nu ne învârtim în aceleași cercuri…” Apoi m-am apropiat de asistenta-șefă și i-am șoptit la ureche: ” E homosexual!”. Dumneaei a rămas un pic blocată, apoi s-a scuzat și și-a văzut de drum pe holul spitalului.

La ora 9:00, colegii mei, medicii, erau deja indignați cum de un profesor homosexual primește fonduri pentru cercetări medicale, fiind bănuită deja o presupusă relație între acest profesor Klausewitz și directorul Institutului Universitar, pe care ei demult îl suspectau de orientări sexuale dubioase.

În jurul orei 11:00 deja Klausewitz era declarat evreu și mason, descoperirea sa având drept scop manipularea lumii de către un misterios Guvern Mondial.

După prânz, deja era dat ca fapt sigur că profesorul Klausewitz efectuase experimente pe fetuși umani pentru a-și atinge scopurile și că, în tinerețe fusese închis pentru că-și violase fratele mai mic. Nu se mai auzea nici o vorbă despre valoarea descoperirii medicale, epocală de altfel.

Totul a culminat pe la ora 16:00, cu o scrisoare de protest semnată de câțiva reprezentanți ai clinicii care cereau degrabă deschiderea unei anchete medicale asupra doctorului Klausewitz, cu scopul de a scoate la iveală obiectivele oculte ale cercetărilor acestuia. Scrisoarea a fost trimisă prin fax Institutului Universitar.

Răspunsul a sosit tot prin fax, după vreo oră și era semnat de șeful de personal al Institutului. Acesta menționa că probabil s-a creat o confuzie:  în registrul de angajați nu există nici un profesor Klausewitz, ci doar un domn Klausenberg care ocupă funcția de bucătar-șef al Cantinei Institutului, ale cărui singure cercetări au ca scop cum să facă ciorba cât mai zeamă-lungă.

În câteva minute lucrurile s-au liniștit, ca și cum nu s-a întâmplat nimic. Lumea se pregătea să plece acasă, deoarece programul era pe sfârșite. Doctorii în lift puneau pariuri despre cât de repede va cădea la așternut noua asistentă de la Secția Chirurgie. Nu se mai auzea nimic despre profesorul Klausewitz și despre activitățile sale dubioase.

Am închis și eu cabinetul și am plecat spre casă. Portarul clinicii m-a salutat și mi-a șoptit în grabă: ”Domnu doctor, ați auzit? Cică bucătarul-șef de la Cantina Institutului Universitar a văzut chipul lui Elvis în oala cu ciorbă și s-a vindecat subit de cancer! Ce ziceți de minunea asta?” Am zâmbit și i-am urat o seară plăcută.


Salut, lume.

Ce mai faceți voi? Ba nu. Mai bine nu-mi spuneți, că știu că veți minți. Mai bine lăsați-mă să vă zic ce fac eu. Sau mai exact ce am de gând să fac. O să mă îmbrac în combinezonul ăsta anti-epidemic, ( portocaliu, frumos, cu casă și vizor de plexiglas) și voi ieși pe hol, acolo unde mă voi întâlni cu pacienții care stau cuminți la coadă pentru consultații. Le voi explica cu calm că a fost descoperit un caz de ciumă bubonică și că situația e sub control, și îi voi privi apoi cum o zbughesc la fugă, vindecați subit de toate bolile, cu ajutorul fricii de epidemie. Statistic vorbind, în cursa asta creată de panică, cei mai bătrâni și bolnavi sunt primii care ajung la ieșirea spitalului.

Uite așa voi rezolva cu programul pe ziua de azi. Bine v-am regăsit, dragilor, la noua mea căsuță. Și voi mi-ați lipsit.