Conferința

Am fost plecat zilele astea, de abia aseară am revenit. Pentru că aveau nevoie de o perioadă liniștită înainte de Sărbătorile de iarnă, cei din conducerea clinicii s-au gândit să mă trimită la o conferință organizată undeva departe, într-o stațiune de pe o insulă exotică. Două săptămâni. Mi-au prins bine, mai ales că printr-o negociere scurtă am obținut și prezența Vezuviei alături de mine, cu un card pentru shopping la pachet, dăruit cu dedicație din partea Clinicii. Îmi pare rău că nu am mai cerut ceva în plus, că ăștia erau în stare să-mi dea orice numai să mă vadă plecat o perioadă. În fine.

Cum vă spuneam, a fost bine la conferință. În timpul expunerilor mi-am îmbunătățit considerabil scorurile personale la Solitaire, Angry Birds și Minesweeper, iar bufetul suedez din pauze a fost sublim. Cu câteva minute înainte de terminarea unei sesiuni de expuneri, îi dădeam un apel scurt pe mobil Vezuviei care cobora din cameră și se așeza prima la rând în fața platourilor cu bunătăți din holul hotelului. Doar de aceea am luat-o cu mine.

Dar a existat și o latură neplăcută a delegației mele. După cum probabil știți și voi, în timpul unor asemenea reuniuni, ai ocazia să reîntâlnești foști colegi de școală sau de serviciu, ceea ce îmi creează un disconfort deosebit. Doar știți cât de sociabil sunt. Mă feresc cât pot să fiu recunoscut, de aceea stau prin ultimele rânduri în sală, dar nu-mi iese întotdeauna. Conferința asta s-a întâmplat să fiu remarcat într-o pauză de fostul meu coleg  de facultate, Hasdrubal Procter, un individ cam respingător prin felul său de a privi oamenii ca și cum ar vrea să-i mănânce, dar sociabil și plin de glume întotdeauna, ceea ce mă enerva teribil în studenție. E drept, i-a luat cam 2-3 zile până să mă recunoască și să se îndrepte spre mine cu brațele deschise și cu privirea pofticioasă ca și cum aș fi fost un imens hamburger: ”Greeeg, Greg Casăăă! De când nu te-am mai văzut!” și mă îmbrățișă afectuos ca pe o  ultimă bomboană dintr-o cutie primită cadou. Am trecut repede peste complimentele și întrebările uzuale gen ”ce bine arăți, ce ai mai făcut, da, serios? mă bucur, bravo domnule, familia, e bine, mă bucur și pentru asta”. Formalități stupide. Aflasem că e proaspăt divorțat, nevastă-sa fugind de acasă cu un stripper. Mi-a părut rău pentru asta, tot formal evident, deși nu am menționat dacă pentru el sau pentru stripper.

Între timp, dădeam discret mesaje pe telefon Vezuviei să mă sune repede, pentru a mă scăpa de individ. Chiar nu-mi păsa ce mai face nici el și nici familia lui. Dar Vezuvia, nimic. Am aflat ulterior că era ocupată cu îmbăiatul în cadă, în spumant cu ulei de bergamot și lavandă și avea telefonul închis. Mda. Brusc m-a apucat masochismul și l-am întrebat: ” Ce mai știi de foștii noștri colegi?”. Hasdrubal se lumină la față: ” Cum, nu știii? Suntem toți pe Facebook, ne-am creat un grup special acolo! Hai și tu!” și brusc scoase din geantă o tabletă și a intrat repede pe rețeaua socială. ”Păi eu n-am cont, degeaba” i-am explicat.

”Cum? Nu ești pe Facebook? Păi acolo e toată distracția!” și-mi arătă cu ce se mănâncă interacțiunea virtuală între diverse persoane. Mi s-a părut interesant. Mai ales că prin Facebook puteai lua legătura cu oamenii fără să-i întâlnești fizic, ceea ce îmi dădea o oarecare stare de liniște. În câteva minute, Hasdrubal îmi făcu repede un cont și mi-a comunicat rapid ce aveam de făcut. Așa că, în timpul modulului următor din ziua aceea de conferință, mi-am scos laptopul și am început să explorez minunata lume creată de domnul Zuckeberg. Foarte grijuliu, Facebookul a început să-mi sugereze prieteni. Unii chiar interesanți. Deoarece fusesem inclus în grupul foștilor mei colegi, am început să primesc notificări de la aceștia.

Seara, în cameră, în timp ce Vezuvia se răsfăța cu procedurile cosmetice de seară, îmi verificam e-mailurile. Tocmai primisem 184 de notificări de pe Facebook structurate așa: 25 de cereri pentru Farmville, 30 pentru Mafia Wars, 36 de înrolări pentru cauze, 38 de sugestii de noi prieteni și 3 identificări de ale mele pe poze cu un grup de căței, un buchet imens de trandafiri sau coș cu bomboane, alături de persoane pe care nu le-am cunoscut niciodată. Restul până la 184 erau notificări de postări noi în grup, multe constând în banalități și truisme.  Le-am șters pe toate, firește, mai ales că asocierea mea cu trandafirii m-a oripilat profund.

DImineața, la micul dejun, căsuța mea poștală era deja invadată de noi notificări de pe Facebook. Cauze, grupuri în care fusesem inclus fără să-mi exprim acordul, noi cereri de prietenie de la necunoscuți și diverse daruri de la prieteni pentru a participa la jocuri.

Nu știu dacă de vină a fost muștarul prea iute sau ouăle fierte prea tari, însă m-am decis brusc să-mi șterg contul nou creat pe Facebook. Deja mă simțeam prea invadat și-mi pierise cheful de socializare virtuală.

Căutând însă prin setări, mi-am dat seama că ștergerea contului pe Facebook părea o operațiune mai complicată decât dezactivarea computerului HAL9000 de către Bowman din ”Odiseea Spațială 2001”. Așa că a fost rândul meu să-l abordez pe fostul meu coleg  Hasdrubal încă de la prima oră a zilei respective de conferință: ” Trebuie să mă ajuți! Poate pe tableta ta găsești modul de ștergere a contului, te rog! Tu m-ai băgat pe Facebook, tu mă scoți de acolo!”.

Hasdrubal oftă și se conformă. După ce a intrat cu datele profilului meu, a căutat adânc prin setări și prin diverse forumuri să vadă cum se dezactivează contul de Facebook. Începu să butoneze. Revenea mereu pe ecran aceeași întrebare: ”Sunteți sigur că vreți să ștergeți contul de Facebook?”  În mintea mea se derula scena aceea din ”Odiseea Spațială 2001” în care Dave Bowman scotea din funcțiune circuitele lui HAL9000 iar computerul dement, cu o voce impersonală spunea: ”I m afraid, Dave… I m afraid, Dave…”.  Hasdrubal apăsă triumfător cu degetul pe ecran în dreptul butonului de confirmare a ștergerii. Deja mă simțeam un om liber, după ce fusesem membru Facebook timp de aproape 22 de ore. ” Nu te-ai schimbat deloc, Greg… ” îmi spuse fostul meu coleg cu amărăciune în glas, ”ai rămas același tip nesociabil pe care-l știu din facultate… Păcat!”

I-am strâns mâna, i-am zâmbit și am plecat de lângă el. Mi-a fost lene să-i explic părerea mea despre socializare. Oamenii nu pot avea niciodată o relație sinceră. Toată lumea afișează un aer de fațadă, spunând ceea ce trebuie spus, ascultând ceea ce trebuie ascultat, afișând mereu un aer fals dar plăcut pentru cei din jur. Și doar știți cât urăsc falsitatea. Iar rețelele astea sociale sunt un mijloc foarte eficient de a-ți ascunde adevărata identitate.

În ultimele zile ale conferinței m-am salutat pe fugă cu Hasdrubal, fără să vorbim prea multe. Era prea ocupat să se pozeze cu diverși membrii participanți și să-și posteze fotografiile pe Facebook, iar eu prea ocupat cu jocurile mele de pe laptop și cu alertarea Vezuviei în legătură cu pauza de bufet suedez. Nici nu ne-am luat rămas bun la plecare, lucru pe care nu l-am regretat. De fapt nici nu aveam cum să am timp de rămas bun, fiind prea ocupat cu inventarierea cumpărăturilor făcute de Vezuvia, care trebuiau împachetate cu grijă în vederea ocupării unui loc special în cala avionului.

Dimineața, ajuns la cabinet, încărcat de pliante și broșuri de la conferință. Doar aici am timp și tihnă să citesc și eu ce s-a discutat pe-acolo.  Suzy mă aștepta cu zâmbetul ei hlizit și pistruiat. ”Domnu doctor, bine ați revenit! Mi-a fost dor de dumneavoastră!” Mi-am dat seama că minte, dar nu i-am spus.  I-am înmânat, în schimb o punguță cu un mic cadou din partea mea: o sticluță de șampon și un săpunel, ambele șterpelite de la hotelul în care am fost cazat, evident.