Visul

Se făcea că era seară și Vezuvia venea acasă cu taxiul-limuzină.

Îi place să stea confortabil în spate, pe bancheta de piele și să fumeze, în timp ce șoferul o privește admirativ prin oglinda retrovizoare. Vezuvia se joacă gânditoare cu colierul ei de perle. Este prima oară când îl văd la gâtul ei.

La un moment dat își amintește și mă sună: ” Ce faci Greg, pui? Vin spre casă, vrei să cumpăr ceva? … Cum?… Ești cu părintele Calahan și cu doctorul Morgan și jucați o canastă?… Bine pui, iau ceva să vă pregătesc niște sendvișuri… și cafea…. sigur…. țigări mai ai? Aha, ouă pentru micul dejun… și aftershave că ți s-a terminat. Pot să-mi iau și eu o cremă de față? ….. Dragule, nu fii porcos, te aude părintele…Sigur, nu cheltuiesc mult, doar mă știi…. mulțumesc, pui! Ajung imediat!” și îi ordonă șoferului să oprească la hypermarket.

Acesta parchează mașina și intră cu Vezuvia la cumpărături. Este foarte amabil, o urmează pe la toate raioanele împingând căruciorul. Apoi o ajută cu sacoșele până la mașină, îi deschide amabil portiera și o conduce spre casă. În timpul mersului, Vezuvia verifică lista de cumpărături, jucându-se cu colierul de perle. În vis, încerc să-mi amintesc de când poartă ea colierul ăsta. Degetele ei fine pe bobițele de perle arată foarte senzual.

Vezuvia ajunge acasă. Șoferul o ajută cu sacoșele până la scară și primește un bacșiș generos. Vezuvia intră în apartament. Ne găsește în bucătărie jucând canastă. O salutăm pe rând: doctorul Morgan, părintele Calahan și apoi eu care doresc să o ajut la descărcat sacoșele. ” Nu, Greg, lasă, mă descurc singură… continuați jocul, fac acum sendvișuri și cafea.” Zâmbește.

Aprinde ochiul aragazului și pune apa la fiert. Trage cu ochiul la cărțile mele. Apoi, grijulie, schimbă scrumiera plină de mucuri. Părintele Calahan tocmai stingea țigara și mucul aprins se rostogolea pe masă lăsând urme de arsură. ” Lăsați, și așa ne gândeam să schimbăm mobila” , îl scuză Vezuvia,  ”poate vara asta că și așa ia Greg bonusul de vacanță dar nu mai plecăm nicăieri că ne-am tot plimbat…”

Cafeaua fierbe molcom. Colierul de perle strălucește ciudat la gâtul Vezuviei în timp ce ea ne toarnă cafeaua în cești. ”Eu nu beau că e seară… oricum am insomnii”. Doctorul Morgan îi recomandă un ceai. Apoi Vezuvia se așează la masă și își exprimă dorința de a juca și ea un tur de canastă cu noi. Desigur. Nu mă pot concentra, gândurile mele scormonesc în amintiri după colierul acela de perle… ”E rândul tău, Greg pui, ce faci? Stăm după tine.” Etalez, moment în care vărs cafeaua pe masă. Vezuvia vine repede cu o cârpă și șterge mica insulă lichidă și cafenie de pe masă.

Îndrăznesc: ” Auzi, dar de când porți tu colierul ăsta de perle?” Vezuvia se ridică brusc de la masă: ” Am uitat să vă fac sendvișuri…. proasta de mine!” și se îndreptă către frigider. O urmez, cu privirea la gâtul ei. Mă apropii de Vezuvia. Vreau să-i desfac colierul. Acum. Îl apuc cu mâinile, caut închizătoarea și…pac. Vezuvia se întoarce către mine cu o privire de căprioară rănită. ” Nu trebuia să faci asta….”

Apoi începu cutremurul.

M-am trezit brusc, transpirând abundent. Clar, nu trebuia să mă uit la ”Inception” înainte de culcare.

Conferința

Am fost plecat zilele astea, de abia aseară am revenit. Pentru că aveau nevoie de o perioadă liniștită înainte de Sărbătorile de iarnă, cei din conducerea clinicii s-au gândit să mă trimită la o conferință organizată undeva departe, într-o stațiune de pe o insulă exotică. Două săptămâni. Mi-au prins bine, mai ales că printr-o negociere scurtă am obținut și prezența Vezuviei alături de mine, cu un card pentru shopping la pachet, dăruit cu dedicație din partea Clinicii. Îmi pare rău că nu am mai cerut ceva în plus, că ăștia erau în stare să-mi dea orice numai să mă vadă plecat o perioadă. În fine.

Cum vă spuneam, a fost bine la conferință. În timpul expunerilor mi-am îmbunătățit considerabil scorurile personale la Solitaire, Angry Birds și Minesweeper, iar bufetul suedez din pauze a fost sublim. Cu câteva minute înainte de terminarea unei sesiuni de expuneri, îi dădeam un apel scurt pe mobil Vezuviei care cobora din cameră și se așeza prima la rând în fața platourilor cu bunătăți din holul hotelului. Doar de aceea am luat-o cu mine.

Dar a existat și o latură neplăcută a delegației mele. După cum probabil știți și voi, în timpul unor asemenea reuniuni, ai ocazia să reîntâlnești foști colegi de școală sau de serviciu, ceea ce îmi creează un disconfort deosebit. Doar știți cât de sociabil sunt. Mă feresc cât pot să fiu recunoscut, de aceea stau prin ultimele rânduri în sală, dar nu-mi iese întotdeauna. Conferința asta s-a întâmplat să fiu remarcat într-o pauză de fostul meu coleg  de facultate, Hasdrubal Procter, un individ cam respingător prin felul său de a privi oamenii ca și cum ar vrea să-i mănânce, dar sociabil și plin de glume întotdeauna, ceea ce mă enerva teribil în studenție. E drept, i-a luat cam 2-3 zile până să mă recunoască și să se îndrepte spre mine cu brațele deschise și cu privirea pofticioasă ca și cum aș fi fost un imens hamburger: ”Greeeg, Greg Casăăă! De când nu te-am mai văzut!” și mă îmbrățișă afectuos ca pe o  ultimă bomboană dintr-o cutie primită cadou. Am trecut repede peste complimentele și întrebările uzuale gen ”ce bine arăți, ce ai mai făcut, da, serios? mă bucur, bravo domnule, familia, e bine, mă bucur și pentru asta”. Formalități stupide. Aflasem că e proaspăt divorțat, nevastă-sa fugind de acasă cu un stripper. Mi-a părut rău pentru asta, tot formal evident, deși nu am menționat dacă pentru el sau pentru stripper.

Între timp, dădeam discret mesaje pe telefon Vezuviei să mă sune repede, pentru a mă scăpa de individ. Chiar nu-mi păsa ce mai face nici el și nici familia lui. Dar Vezuvia, nimic. Am aflat ulterior că era ocupată cu îmbăiatul în cadă, în spumant cu ulei de bergamot și lavandă și avea telefonul închis. Mda. Brusc m-a apucat masochismul și l-am întrebat: ” Ce mai știi de foștii noștri colegi?”. Hasdrubal se lumină la față: ” Cum, nu știii? Suntem toți pe Facebook, ne-am creat un grup special acolo! Hai și tu!” și brusc scoase din geantă o tabletă și a intrat repede pe rețeaua socială. ”Păi eu n-am cont, degeaba” i-am explicat.

”Cum? Nu ești pe Facebook? Păi acolo e toată distracția!” și-mi arătă cu ce se mănâncă interacțiunea virtuală între diverse persoane. Mi s-a părut interesant. Mai ales că prin Facebook puteai lua legătura cu oamenii fără să-i întâlnești fizic, ceea ce îmi dădea o oarecare stare de liniște. În câteva minute, Hasdrubal îmi făcu repede un cont și mi-a comunicat rapid ce aveam de făcut. Așa că, în timpul modulului următor din ziua aceea de conferință, mi-am scos laptopul și am început să explorez minunata lume creată de domnul Zuckeberg. Foarte grijuliu, Facebookul a început să-mi sugereze prieteni. Unii chiar interesanți. Deoarece fusesem inclus în grupul foștilor mei colegi, am început să primesc notificări de la aceștia.

Seara, în cameră, în timp ce Vezuvia se răsfăța cu procedurile cosmetice de seară, îmi verificam e-mailurile. Tocmai primisem 184 de notificări de pe Facebook structurate așa: 25 de cereri pentru Farmville, 30 pentru Mafia Wars, 36 de înrolări pentru cauze, 38 de sugestii de noi prieteni și 3 identificări de ale mele pe poze cu un grup de căței, un buchet imens de trandafiri sau coș cu bomboane, alături de persoane pe care nu le-am cunoscut niciodată. Restul până la 184 erau notificări de postări noi în grup, multe constând în banalități și truisme.  Le-am șters pe toate, firește, mai ales că asocierea mea cu trandafirii m-a oripilat profund.

DImineața, la micul dejun, căsuța mea poștală era deja invadată de noi notificări de pe Facebook. Cauze, grupuri în care fusesem inclus fără să-mi exprim acordul, noi cereri de prietenie de la necunoscuți și diverse daruri de la prieteni pentru a participa la jocuri.

Nu știu dacă de vină a fost muștarul prea iute sau ouăle fierte prea tari, însă m-am decis brusc să-mi șterg contul nou creat pe Facebook. Deja mă simțeam prea invadat și-mi pierise cheful de socializare virtuală.

Căutând însă prin setări, mi-am dat seama că ștergerea contului pe Facebook părea o operațiune mai complicată decât dezactivarea computerului HAL9000 de către Bowman din ”Odiseea Spațială 2001”. Așa că a fost rândul meu să-l abordez pe fostul meu coleg  Hasdrubal încă de la prima oră a zilei respective de conferință: ” Trebuie să mă ajuți! Poate pe tableta ta găsești modul de ștergere a contului, te rog! Tu m-ai băgat pe Facebook, tu mă scoți de acolo!”.

Hasdrubal oftă și se conformă. După ce a intrat cu datele profilului meu, a căutat adânc prin setări și prin diverse forumuri să vadă cum se dezactivează contul de Facebook. Începu să butoneze. Revenea mereu pe ecran aceeași întrebare: ”Sunteți sigur că vreți să ștergeți contul de Facebook?”  În mintea mea se derula scena aceea din ”Odiseea Spațială 2001” în care Dave Bowman scotea din funcțiune circuitele lui HAL9000 iar computerul dement, cu o voce impersonală spunea: ”I m afraid, Dave… I m afraid, Dave…”.  Hasdrubal apăsă triumfător cu degetul pe ecran în dreptul butonului de confirmare a ștergerii. Deja mă simțeam un om liber, după ce fusesem membru Facebook timp de aproape 22 de ore. ” Nu te-ai schimbat deloc, Greg… ” îmi spuse fostul meu coleg cu amărăciune în glas, ”ai rămas același tip nesociabil pe care-l știu din facultate… Păcat!”

I-am strâns mâna, i-am zâmbit și am plecat de lângă el. Mi-a fost lene să-i explic părerea mea despre socializare. Oamenii nu pot avea niciodată o relație sinceră. Toată lumea afișează un aer de fațadă, spunând ceea ce trebuie spus, ascultând ceea ce trebuie ascultat, afișând mereu un aer fals dar plăcut pentru cei din jur. Și doar știți cât urăsc falsitatea. Iar rețelele astea sociale sunt un mijloc foarte eficient de a-ți ascunde adevărata identitate.

În ultimele zile ale conferinței m-am salutat pe fugă cu Hasdrubal, fără să vorbim prea multe. Era prea ocupat să se pozeze cu diverși membrii participanți și să-și posteze fotografiile pe Facebook, iar eu prea ocupat cu jocurile mele de pe laptop și cu alertarea Vezuviei în legătură cu pauza de bufet suedez. Nici nu ne-am luat rămas bun la plecare, lucru pe care nu l-am regretat. De fapt nici nu aveam cum să am timp de rămas bun, fiind prea ocupat cu inventarierea cumpărăturilor făcute de Vezuvia, care trebuiau împachetate cu grijă în vederea ocupării unui loc special în cala avionului.

Dimineața, ajuns la cabinet, încărcat de pliante și broșuri de la conferință. Doar aici am timp și tihnă să citesc și eu ce s-a discutat pe-acolo.  Suzy mă aștepta cu zâmbetul ei hlizit și pistruiat. ”Domnu doctor, bine ați revenit! Mi-a fost dor de dumneavoastră!” Mi-am dat seama că minte, dar nu i-am spus.  I-am înmânat, în schimb o punguță cu un mic cadou din partea mea: o sticluță de șampon și un săpunel, ambele șterpelite de la hotelul în care am fost cazat, evident.

Verigheta

Azi, fiind vineri, sunt obligat să muncesc cât pentru toată săptămâna. Conducerea mi-a trimis un bilețel foarte frumos în care mă roagă cu lacrimi în ochi ca măcar azi să primesc pe cineva la consultație, pentru a nu știrbi reputația clinicii. Ce să fac, pot să-i refuz? Mă conformez, doar mă știți ca fiind un sufletist incurabil. Doar când mă uit în oglindă, desigur.

Și uite așa am ajuns de dimineață la cabinet, unde mă aștepta deja asistenta cea nouă. Pe cea veche au lăsat-o nervii și și-a dat demisia ieri. O înțeleg, era tânără, dar nici asta nouă nu pare să aibă mai mult de 22 de ani și e mai slabă decât firul unui ciorap de nylon. Intru în cabinet și ea mă urmează ca un cățel dresat: ”Cum zici că te cheamă?” ”Suzy”, zise ea, ușor fandosită. Mă așez la birou și îi spun cu un aer preocupat: ” Adu-mi lista cu programările de consultații pentru azi, fă-mi o cafea fără zahăr și treci pe la doctorul Bob, esteticianul, să-ți faci programare pentru implant de silicoane.” Suzy mă privea stupefiată, așa că a trebuit să-i explic impasibil: ”Da, dragă, ai țâțe de băiețel și mă inhibi!”

A ieșit pe ușă plângând și s-a întors după câteva minute cu lista și cafeaua. Încă avea nasul roșu. ”De-deja pacienții sunt în sala de a-a-așteptare…” mă anunță ea printre suspine și sughițuri. Mă uit pe listă. 128 de pacienți. ”O sută două zeci și ooooopt?” întreb panicat. ”D-D-Daaaa… știți, sunt cei pe care trebuia să-i consultați toată să-să-ptămâna…” îmi explică fântâna de lacrimi.

Deci trebuie să gândesc repede și să scurtez lista de consultații. Să începem așadar: îi tăiem pe cei de sex masculin: 52. Apoi pe femeile de peste 30 de ani: 36. Bun, din ce a rămas eliminăm femeile supraponderale: 39. Facem diferența și a mai rămas… fix o pacientă. ”Suzy, dragă, invit-o la mine pe doamna… Henrietta. Și pregătește 127 de aspirine, dă câte una la restul de pacienți, explică-le că este pastila fericirii și trimite-i acasă.”

Suzy se conformă degrabă și peste câteva clipe își făcu apariția în cabinet strălucitoarea mea pacientă. ”Luați loc, vă rog” o îndemn studiindu-i fișa. Doamna Henrietta se așeză pe scaunul din fața mea și apoi, după ce parcurg fișa aproape goală, ridic ochii spre dumneaei pentru a afla mai multe detalii. Scanez. Brunetă, ochi verzi, trăsături nordice, înaltă, grațioasă, parfum ”Madame” de Jean Paul Gaultier, taior negru, de office, posibile tendințe de dominare. Într-un cuvânt o adevărată doamnă capabilă să sucească mințile unui bărbat și să-l joace apoi pe degete.

”Spuneți vă rog ce vă supără” încerc să par eu amabil. Pacienta mea se foi ușor pe scaun: ” am o problemă cu degetul inelar de la mâna stângă, domnule doctor… mă supără de câțiva ani și nu știu ce să fac…” Parcă ziceam ceva de degete mai devreme, nu? Are mâini delicate și fine, care cu siguranță au fost sărutate de multe ori până acum. Nici un semn extern de malformație sau inflamații ale articulațiilor. ”Simțiți vreo durere, amorțeli, furnicături?” Henrietta lăsă privirea în jos, ca o fecioară timidă: ”De fapt știți, problema nu este chiar cu degetul inelar… ci cu verigheta de pe el.” Interesant. Altă dată, în această situație, aș fi tras draperiile, aș fi pus niște Barry White ca ambianță sonoră, două pahare de vermut și aș fi invitat-o pe pacienta mea să se confeseze pe canapea despre problemele căsniciei. Ar fi plecat rezolvată, garantat. Dar acum, poza de pe birou a Vezuviei mă veghează și parcă mă mustră pentru gândurile mele ghidușe. În fine, să ne revenim, așadar.

”Continuați, vă rog” îmi îndemn pacienta spre continuarea poveștii.

”Trăiesc un coșmar care se tot repetă. Prima mea logodnă a fost la 19 ani. El avea 23. Ne făcusem atâtea planuri de viitor… Știam deja cum va arăta casa noastră, ce mașină vom avea, câți copii.. Până și numele îl stabilisem, dacă vor fi fete sau băieți. Planurile de concediu împreună pentru următorii zece ani erau deja bătute-n cuie. Îmi dăruise o verighetă foarte frumoasă, cu o mică pietricică prețioasă… La un moment dat nu știu cum, verigheta mi-a alunecat de pe deget cu două săptămâni înainte de nuntă și nu am mai găsit-o niciodată! Logodnicul meu a considerat asta ca fiind un semn rău și a anulat totul… Am fost tare nefericită atunci!”

Scoase batista și își șterge discret lacrimile cauzate de amintiri. Hei! Ce e azi? Ziua Plângăcioaselor fără frontiere?

”A doua mea logodnă a avut loc 2 ani mai târziu, continuă Henrietta. Era un bărbat minunat, matur, trecut deja printr-o căsnicie. Era stomatolog și câștiga foarte bine. Aveam amândoi experiențe de viață similare și deja ne făceam planuri pentru viitorul nostru comun: aranjasem deja să-și vândă casa pentru a ne lua una mai mare, la fel și mașina, hotărâsem deja că vom avea fată și băiat și chiar ce nume să le punem. Totul era deja planificat, aranjat, pentru tot restul vieții. Mi-a dăruit o verighetă de aur simplă, dar foarte frumoasă, pe care încrustase pe interior numele lui. Noaptea o dădeam jos de pe deget, o puneam pe noptieră și o priveam până adormeam. Cu două săptămâni înainte de nuntă, s-a întâmplat ceva groaznic,groaznic: într-o dimineață, m-am trezit și când mi-am pus verigheta aceasta s-a rupt… Am simțit că se prăbușește cerul cu mine! I-am arătat cele două jumătăți logodnicului meu, el era deja treaz și pregătea micul dejun, ca-n fiecare dimineață… A fost distrus și el de acest incident! Toată ziua nu a vorbit cu mine iar seara m-a anunțat că trebuie să ne despărțim, deoarece ruperea verighetei e un semn că lucrurile nu vor merge…”

Batiste, lacrimi. Deja mă uitam la ceas: se apropia ora difuzării telenovelei mele favorite așa că trebuia să grăbim un pic. Deja îmi formasem o idee: ”Bănuiesc că a urmat și o a treia logodnă, nu-i așa?”

”Da, a fost și a treia”, confirmă Henrietta, izbucnind în plâns. Își reveni rapid, își suflă nasul și continuă: ”Asta a durat foarte puțin… nici nu am ajuns să planificăm chiar totul, în afară de numărul de copii și numele lor, precum și în ce cartier ne vom muta după căsătorie. Îmi doream o casă cu curte precum și un câine și o pisică. Nu a fost să fiee-e-e-e-e…”

Deja de la atâta plâns mi s-a tăiat de telenovelă. Desenam verighete și amorași pe caietul meu de notițe. Amorașilor, în loc de celebrul arc care trage cu săgețile iubirii le desenam un lasou precum cel de cowboy. Să nu ziceți că n-am imaginație.

”Și, cu verigheta asta ce s-a mai întâmplat?” am întrebat. ” Am pierdut-o și pe asta, domnule doctor… nu știu cum reușesc! Eram pe plajă vara trecută și o țineam pe un lănțișor la gât, tocmai să nu o pierd. Lănțișorul îl primisem tot de la acest al treilea fost logodnic. Am petrecut toată noaptea pe plajă cu niște amici, în jurul focului ,iar dimineața verigheta dispăruse de pe lănțișor… una din zale se slăbise, probabil de zbănțuială. S-a supărat foarte tare și el… și tot așa, a considerat ca fiind un semn de rău augur și…” o nouă serie de boceli.

Am examinat-o din nou cu privirea pe Henrietta: o femeie distinsă, o frumusețe rece în aparență dar care clocotește ca un vulcan în interior. Mi-am închipuit-o pentru o secundă în costum de latex negru, cu un bici în mână. Venise vremea concluziilor.

”Doamna Henrietta, în cele trei cazuri, dumneavoastră făceați acele planuri de viitor, nu-i așa?” Ochii ei căpătară brusc o strălucire ciudată. ” Desigur, domnule doctor, cum altfel? Eu făceam planurile și ei mă aprobau întru totul. În fiecare detaliu.”

Interesant. ”Eu nu sunt o femeie ușuratică, să știți!”, continuă ea. ”Tratez o relație cu un bărbat la modul cel mai serios și nu accept decât pe cineva care are intenții serioase cu mine! Verighetele dăruite de foști mei logodnici au fost mereu pentru mine dovada clară a intențiilor lor de căsătorie! Altfel… nici nu-i lăsam să mă atingă!”

Cazul părea rezolvat. Mi-l imaginam deja pe primul logodnic subtilizând discret verigheta de pe mâna Henriettei într-un moment de neatenție. Apoi pe al doilea, dentistul, trezindu-se în fiecare dimineață înaintea ei și tratând discret verigheta de aur cu apă regală, corodând-o în anumite puncte pentru a se rupe. Iar, în final, pe cel de-al treilea ex-logodnic profitând de amețeala bahică a Henriettei, slăbind o za de la lănțișor și subtilizând a treia verighetă fatidică. Și apoi, pe toți trei ușurați că au scăpat din viața lor de Henrietta, cea care, încetul cu încetul, ajungea de fiecare dată să le controleze viața cu fiecare pas. Dar nu puteam să-i spun toate astea pacientei mele într-un mod direct. Trebuia să o iau cumva pe ocolite. Poate pricepe.

”Aveți în plan vreo nouă relație, doamna Henrietta?” am întrebat-o curios. ”Deja mi-e frică, domnule doctor… spuneți-mi ce să fac?” I-am luat mâna între palmele mele și am privit-o în ochi: ” Încercați să fiți ușuratică, doamnă… și totul va fi bine, veți vedea!”

Henrietta se ridică brusc de pe scaun, își retrase mâna și spuse indignată: ” Un asemenea sfat nu am primit niciodată să știți! Mă așteptam la un diagnostic mai serios din partea dumneavoastră, dar se pare că mi-am pierdut vremea! La revedere!” Și ieși pe ușă călcând apăsat și închizând ușa cu putere.

Am rămas un pic pe scaun să mă dezmeticesc, apoi am ieșit pe holul cabinetului. Nu mai era nimeni, decât Suzy, la biroul ei din antecameră,  completând fișele pentru săptămâna viitoare. ”Măi, Suzy, tu ai vreun prieten?” am întrebat-o părintește. Ea încuviință din cap. Deja mi se părea mai frumoasă decât azi dimineață. ”Dacă ții la el, să nu-i spui niciodată câți copii vrei să faci cu el și cum îi va chema. Ai înțeles?” . Suzy încuviință din nou privindu-mă speriată.

Dintr-o dată mă simțeam generos: ”Hai, lasă fișele alea și vino cu mine la sala de mese să mâncăm ceva. Azi e prima ta zi la cabinetul meu, deci îți acord privilegiul să-mi faci cinste.”

Weekend plăcut tuturor.