Mărțișoare

Nu am înțeles niciodată tradiția asta cu ziua de 1 Martie, motiv pentru care am născocit un procedeu special prin care dăruiesc mărțișoarele în fiecare an: le trimit prin poștă. Nu curier rapid și nici serviciu special de livrare ușă-n-ușă. Prin poștă,  ca plic recomandat. Adică destinatara mărțișorului primește acasă un bilețel, în căsuța poștală,  prin care este rugată să se ducă la Oficiul Poștal de unde trebuie să-și ridice plicul.  Apoi stă la coadă, pierde timpul privind funcționarele de la ghișeu cum caută prin zecile de plicuri așezate în cutiuțele acelea de lemn și, într-un final glorios prezintă buletinul de identitate pentru a ridica de acolo prețiosul trofeu: un mărțișor de la mine.

În felul acesta scap de efectele neplăcute ale dăruirii directe al micului cadou artizanal: efuziuni gratuite și admirație falsă față de minuscula bucată de tinichea, ceramică sau plastic, pictată nostim sau kitschos și legată cu nelipsitul șnuruleț alb/roșu.

De fapt nici măcar nu mă ocup personal cu trimisul mărțișoarelor: cu o săptămâna înainte, îi dau bani bătrânului portar de la clinică și-l rog să se ducă la tarabe, să ia cele mai ieftine mărțișoare și să le pună apoi la Poștă, conform listei de adrese pe care i-o înmânez împăturită frumos. Evident din această listă nu lipsesc: consoarta mea Vezuvia, directoarea clinicii, asistentele, precum și fetele de la stabilimentul doamnei Edmunda, care abia așteaptă să mai iasă puțin din ”țarc”, chiar dacă Poșta e relativ aproape de locația lor.

Și anul acesta am procedat la fel. Drept pentru care, Vezuvia a plecat de acasă mai devreme pentru a se abate din drumul ei zilnic și a ajunge la Poștă înaintea pensionarilor care se duc acolo pentru plăti diverse facturi sau pur și simplu pentru a se afla în treabă. La fel și șefa clinicii și asistentele, care azi vor ajunge la serviciu cu o oră mai târziu din același motiv.

Azi voi sta închis în cabinet toată ziua. Detest să văd cum femeile din clinică defilează pe holuri, purtând mărțișoarele prinse de halat, ca pe niște decorații primite în urma vreunui război crâncen. De fapt, dacă mă gândesc bine, mărțișoarele ar putea fi privite ca niște mici medalii pentru meritele femeilor în războaiele zilnice duse pe fronturile casnice din bucătărie, dormitor sau pe cel de la locul de muncă. Am să mai reflectez la aspectul acesta.

Până una alta, îl aștept în cabinet pe domnul Paul (așa-l cheamă pe bătrânul portar al clinicii) să-l recompensez pentru efortul depus cu trimisul mărțișoarelor, cu un premiu deosebit: o sticlă de cognac Grosperrin, pe care o vom goli pe îndelete împreună. Va ști să aprecieze nobila licoare, doar a fost profesor la Facultatea de Chimie Alimentară.

Vă urez un 1 Martie fericit.

Anunțuri

Zvonistica

Plictisindu-mă enorm de dimineață ( am pus un afiș mare cu ”Pericol de electrocutare” în fața ușii cabinetului pentru a scăpa și azi de pacienți), m-am gândit să fac un mic experiment social având ca subiect zvonul.

Scopul experimentului era să demonstrez următoarele lucruri: unu: sursa zvonului este întotdeauna necunoscută dar perfect credibilă; doi: prin zvon, faptele negative se propagă mai repede decât cele pozitive și trei: faptele capătă noi și noi valențe pe măsură ce zvonul se propagă într-un mediu social dat. Bun. Uitați cum s-a desfășurat micul meu experiment.

La ora 8:00 dimineața, l-am întrebat pe colegul meu, doctorul Kraus, dacă a auzit de măreața descoperire medicală efectuată recent: un oarecare profesor Klausewitz ( personaj inventat de mine, desigur) de la Institutul Universitar de Cercetări Medicale, a descoperit o modalitate de a trata orice formă de cancer pe cale medicamentoasă. I-am zis că știrea nu este încă oficială, deoarece se mai așteaptă rezultatele unor analize, dar în proporție de 99%, știrea va ieși pe piață până la sfârșitul acestei săptămâni. Doctorul Kraus a înghițit entuziasmat ”gălușca” lansată de mine, fiind chiar fericit pentru reușita colegului nostru de breaslă.

La ora 8:30 am întrebat-o același lucru  pe asistenta-șefă. Evident, dumneaei aflase deja de la doctorul Kraus de măreața descoperire. ”Ah, bun!, am concluzionat. Păcat că nu l-am cunoscut pe profesorul Klausewitz, nu ne învârtim în aceleași cercuri…” Apoi m-am apropiat de asistenta-șefă și i-am șoptit la ureche: ” E homosexual!”. Dumneaei a rămas un pic blocată, apoi s-a scuzat și și-a văzut de drum pe holul spitalului.

La ora 9:00, colegii mei, medicii, erau deja indignați cum de un profesor homosexual primește fonduri pentru cercetări medicale, fiind bănuită deja o presupusă relație între acest profesor Klausewitz și directorul Institutului Universitar, pe care ei demult îl suspectau de orientări sexuale dubioase.

În jurul orei 11:00 deja Klausewitz era declarat evreu și mason, descoperirea sa având drept scop manipularea lumii de către un misterios Guvern Mondial.

După prânz, deja era dat ca fapt sigur că profesorul Klausewitz efectuase experimente pe fetuși umani pentru a-și atinge scopurile și că, în tinerețe fusese închis pentru că-și violase fratele mai mic. Nu se mai auzea nici o vorbă despre valoarea descoperirii medicale, epocală de altfel.

Totul a culminat pe la ora 16:00, cu o scrisoare de protest semnată de câțiva reprezentanți ai clinicii care cereau degrabă deschiderea unei anchete medicale asupra doctorului Klausewitz, cu scopul de a scoate la iveală obiectivele oculte ale cercetărilor acestuia. Scrisoarea a fost trimisă prin fax Institutului Universitar.

Răspunsul a sosit tot prin fax, după vreo oră și era semnat de șeful de personal al Institutului. Acesta menționa că probabil s-a creat o confuzie:  în registrul de angajați nu există nici un profesor Klausewitz, ci doar un domn Klausenberg care ocupă funcția de bucătar-șef al Cantinei Institutului, ale cărui singure cercetări au ca scop cum să facă ciorba cât mai zeamă-lungă.

În câteva minute lucrurile s-au liniștit, ca și cum nu s-a întâmplat nimic. Lumea se pregătea să plece acasă, deoarece programul era pe sfârșite. Doctorii în lift puneau pariuri despre cât de repede va cădea la așternut noua asistentă de la Secția Chirurgie. Nu se mai auzea nimic despre profesorul Klausewitz și despre activitățile sale dubioase.

Am închis și eu cabinetul și am plecat spre casă. Portarul clinicii m-a salutat și mi-a șoptit în grabă: ”Domnu doctor, ați auzit? Cică bucătarul-șef de la Cantina Institutului Universitar a văzut chipul lui Elvis în oala cu ciorbă și s-a vindecat subit de cancer! Ce ziceți de minunea asta?” Am zâmbit și i-am urat o seară plăcută.