Cum am sabotat alegerile

O atitudine așa de scandaloasă și nerușinată nu am mai întâlnit. De abia am revenit la cabinet după șase luni de vacanță și aproape nimeni nu a observat  întoarcerea mea. Și asta dintr-un motiv foarte simplu:  alegerile locale pentru posturile de conducere ale secțiilor din cadrul spitalului. Toată lumea era concentrată asupra acestui eveniment, discutând aprins pe holuri sau în sala de mese despre candidați, voturi, realizări și perspective.

Pe mine procesul electoral nu mă interesează. Ultima oară am votat cu mult timp în urmă,  la Balul de Absolvire al Liceului, în favoarea Agnesei, colega mea cu bust generos: cuprins de anumite simpatii și convingeri monarhiste la acea vreme, vroiam să mi-o trag cu Regina Balului.  De atunci însă, promisiunea unuia și a altuia de a face bine unui grup de oameni sacrificând interesul personal, mă lasă rece.  Așa că vă puteți explica indignarea mea față de atmosfera din spital.

Orice tentativă de a discuta cu colegii mei,  de a povesti cum a fost în vacanță, ce poze am făcut și pe unde am umblat era brusc curmată de întrebări de genul: ”Ce părere ai de doctorul Heart, șeful Secției de Cardiologie? Nu-i așa că trebuie schimbat din funcție?” sau ” Ai auzit că profesorul Morgan, șeful de Morgă, ar fi suspect că face trafic cu organe?”. Mă retrăgeam oripilat în cabinetul meu, rugând-o pe Suzi, asistenta mea filiformă să pună pe ușă plăcuța cu ”Dezpăduchere”. De fapt Suzi a fost singura ființă din tot spitalul care s-a bucurat la revederea mea, fiind impresionată până la lacrimi de colecția de mini-săpunuri și mini-sticluțe de șampon șterpelite de prin hoteluri și pe care i le-am făcut cadou.

Tot spitalul era plin de afișe electorale. Pe holuri, în sala de mese, chiar și în toalete, candidații la posturile de conducere ale secțiilor medicale zâmbeau ademenitor de pe pereți, în diverse ipostaze prietenoase dar sobre. Unii promit continuitatea proiectelor începute de ei, alții schimbarea, în bine desigur, a situației dotării tehnice și a salariilor celor ce lucrează în secțiile respective. Nici un plan concret, nici o direcție clară. Promisiuni. Vorbe.

Lupta între candidați se ascuțea pe măsură ce ziua alegerilor era din ce în ce mai aproape. Apăreau zvonuri, dezvăluiri incendiare, dovezi ale unor presupuse ilegalități comise de unul sau de altul. Sala de mese devenise loc de scandaluri și discuții între diverse grupuri de susținători ale unui candidat sau al altuia, cu declamații pătimașe și atacuri vulgare, fără sens.

Vă dați seama că nu-mi pria nimic. Prietenul meu, doctorul Gino, șeful Secției de obstetrică și ginecologie, nu mai avea timp să-mi facă cinste cu prânzul, fiind preocupat cu campania lui personală și cu demonstrarea nevinovăției într-un presupus scandal sexual cu sora Bridget de la Terapie Intensivă. Desigur, am zâmbit: toți avem câte un scandal sexual cu sora Bridget de la Terapie Intensivă. Nici măcar vizionarea telenovelei favorite în salonul comatoșilor nu îmi mai pria, episoadele fiind întrerupte de reclame electorale introduse prin circuitul TV intern al spitalului.

Vinerea trecută, cu două zile înainte de alegeri, deja simțeam că o iau razna. Stăteam închis în cabinet cu jaluzele trase, întins pe canapea, ascultând ”Sade – Greatest Hits” și golind o sticlă cu Armagnac X.O. de 25 de ani.  Am strigat-o pe Suzi cu gândul de a o trimite să-mi aducă un sendviș. Nimic. Am strigat-o din nou.  Și-a făcut apariția după vreo 10 minute, speriată: ”Mă scuzați domnu doctor, dar tocmai mă puneam la curent cu ultimele sondaje electorale efectuate de asistenta-șefă…”.  Am invitat-o să ia loc pe scaun, curios: ”Dezvoltă subiectul, te rog.” Am aflat astfel cu stupoare că aproape toți șefii actuali de secție urmau să fie schimbați în urma alegerilor,fie datorită nemulțumirilor interne fie din cauza scandalurilor dezvăluite de colegii lor care doreau să le ia locul.

Asta nu era bine pentru mine. Dacă se schimbau șefii de secție, adio cu privilegiile mele. Prânzurile gratuite de la sala de mese, petrecerile de la morgă, orele de odihnă din salonul comatoșilor și multe alte delicii erau în pericol de a deveni o simplă amintire o dată cu instalarea noii conduceri. Trebuia să fac ceva.

Duminică dimineața, tot personalul spitalului era adunat în Aula Universitară a spitalului, acolo unde erau plasate urnele de vot. Comisia de supraveghere era așezată deja la mese, având un aer sobru care contrasta puternic cu vremea frumoasă de plajă de afară.

Procedura era una obișnuită: fiecare votant trecea prin fața comisiei, semna pe foaia de prezență prezentând ecusonul, apoi lua ștampila, tușiera și buletinul de vot și intra la cabină pentru a pune ștampila ”VOTAT” pe pătrățelul candidatului favorit. După care, împăturea buletinul de vot și-l introducea în urna corespunzătoare secției respective. În fine.

Lumea părea relaxată după ce ieșea de la urne. Fumau, râdeau, ca și cum ultima săptămână de discuții crâncene nu ar fi existat. Stăteam undeva într-un colț observându-i pe toți.  Deși era duminică, nu pleca nimeni acasă, așteptând febrili rezultatele alegerilor.

La orele 21:00, comisia a închis urnele. Exit-poll-urile organizate de asistenta șefă previzionau eșecuri catastrofale ale actualilor șefi de secție care, anticipând dezastrul, nici nu s-au prezentat la publicarea cifrelor estimate. Comisia începuse să numere voturile.  Trecuse o oră, două…. Deja trebuia să avem măcar rezultate parțiale. Aproape de miezul nopții, șeful comisiei electorale apăru alb ca varul în mijlocul mulțimii. ” Suntem într-o situație cel puțin bizară… până acum toate buletinele de vot scoase din urne nu conțin nici un vot… nici unul! Nici o urmă de ștampilă! Voi reveni cu amănunte…” și intră la loc în Aulă.

După ce am auzit aceste cuvinte m-am gândit că este timpul să merg acasă să trag un pui de somn.

În dimineața aceasta, în spital era liniște. Forfota obișnuită de pe holuri luase loc atmosferei apăsătoare din ultima săptămână.  Nimeni nu scotea nici un cuvânt despre alegeri și rezultatele lor. Suzy stătea la biroul ei rezolvând un Mah-Jong: ”Bună dimineața, domnu doctor! Ați auzit grozăvia despre alegeri?” M-am prefăcut curios. Suzy continuă cu o voce șoptită: ” Belea mare cu buletinele de vot! Nici urmă de ștampile domnu doctor! Parcă nu a votat nimeni! Dar nimeni, știți ce-i aia?” M-am prefăcut surprins de-a binelea. ”Toate buletinele erau imaculate… Așa că, s-a hotărât ca în urma acestui aspect, vechea conducere să rămână în funcție până la alegerile viitoare… Ce ziceți?”

Am zâmbit tăcut și am intrat în cabinet, întinzându-mă pe canapea și savurându-mi victoria: ”cerneala care dispare” fusese proiectul meu la chimie în liceu. Niște hidroxid de sodiu, alcool etilic și timolftaleină, amestecate în proporții optime, compun o cerneală care după un anumit timp dispare de pe hârtie, sub acțiunea bioxidului de carbon din atmosferă. Cel mai greu a fost faptul că a trebuit să mă trezesc sâmbătă noaptea pentru a înlocui cerneala din tușiere cu cea fabricată de mine. Restul e istorie. Mă simțeam bine și relaxat, așa că simțeam nevoia să celebrez. Am chemat-o pe Suzi: ” Sună-l te rog pe doctorul Gino și spune-i că-l aștept în sala de mese. Îmi este dator cu prânzul pentru toată săptămâna trecută.”

Anunțuri

500 de ani pace

Dimineața am pornit radioul. Se cânta ”Imagine” al lui John Lennon. Nici nu se putea să încep dimineața perfectă cu o piesă mai anacronică și lipsită de realitate ca asta. ”Imagine all the people / Living life in peace”. Mă lași? Asta nu se va întâmpla niciodată, John, regret să spun asta. Știi, chiar îmi pare rău că ai fost împușcat acum 31 de ani și nu ai mai trăit să vezi că oamenii, deși îți ascultă încântați melodia cea frumoasă, nu au de gând să trăiască în pace și bună înțelegere, așa cum ai încercat tu să-i înveți. Și asta pentru că oamenii, maestre, nu sunt fericiți împreună.  Ei doar se hrănesc și se liniștesc cu nefericirile celorlalți.

Nici nu-mi trecuse bine indispoziția creată de gândurile de mai sus când, citind presa de specialitate, aflu că bunii colegi de la Universitatea California au reușit să-mi strice ziua definitiv. Ei declară că au reușit să găsească o metodă de a prelungi viața omului, până la aproximativ 500 de ani, ca urmare a unui experiment genetic reușit pe niște limbrici. Vestea bună, totuși, ar fi că medicamentul acesta care ar prelungi viața ar fi disponibil în 12-15 ani. M-am mai liniștit. Până atunci se mai pot întâmpla multe și probabil, dacă se vor lua în calcul consecințele, acest proiect va fi dat uitării, spre binele nostru al tuturor.

Pentru câteva clipe, am avut viziunea apocaliptică a viitorului generat de această descoperire: prelungirea vieții omului ar fi un coșmar și ar avea consecințe dezastruoase. În primul rând, gândiți-vă cu cât s-ar prelungi vârsta de pensionare. Dacă viața unui om ar ajunge la un maxim de 500 de ani, atunci, probabil, se va ieși la pensie la 350 sau chiar 400. Va fi cineva în stare să muncească atâta timp? Mă îndoiesc. Fondul de pensii și cel de asigurări sociale vor fi afectat serios. De asemenea, băncile vor trebui să se gândească la o reeșalonare a creditelor, pe sute de ani, ceea ce ar fi un adevărat dezastru din punct de vedere al rulajului monetar și cel al dobânzilor aplicate. Va trebui regândită economia, tehnologia, durata de viață a unui noi produs pe piață, garanțiile ( mai ales alea life-time), precum și promisiunile electorale. Totul va trebui redimensionat la de aproape șase ori mai mult.

Demografic vorbind, va fi de asemenea dezastru. Datorită faptului că mortalitatea din cauze naturale va fi scăzută, cel puțin în primii 500 de ani, natalitatea va fi restricționată, pentru a limita o creștere explozivă a populației. Asta va afecta școlile, grădinițele și industriile dedicate copiilor pe termen foarte lung. Nu mai vorbesc de rata scăzută a căsătoriilor care, probabil, cu timpul va deveni o practică uitată.

Nu în ultimul rând, nu știu dacă oamenii sunt pregătiți psihologic pentru a trăi așa de mult. Plictiseala, rutina și lipsa de noutate ar putea crea depresii devastatoare. Însuși faptul că vom întâlni aceeași oameni și ne vom hrăni cu nefericirile lor pentru câteva sute de ani poate fi cu adevărat deprimant. Probabil din această cauză, suicidul va deveni o practică curentă și unanim acceptată.

Mă îndoiesc, așadar, că prelungirea vieții ar avea un impact benefic, cel puțin pe termen scurt.

Acum, că mi-am băut cafeaua, încerc totuși să fiu un pic optimist: poate totuși, trăind așa de mult, oamenii vor învăța să trăiască în pace și înțelegere, precum în viziunea lui John Lennon.

Dar cred că știu de ce sunt așa optimist: asistenta mea a uitat că beau cafeaua amară și mi-a pus două lingurițe de zahăr. Cred că-i place spanking-ul.