Verigheta

Azi, fiind vineri, sunt obligat să muncesc cât pentru toată săptămâna. Conducerea mi-a trimis un bilețel foarte frumos în care mă roagă cu lacrimi în ochi ca măcar azi să primesc pe cineva la consultație, pentru a nu știrbi reputația clinicii. Ce să fac, pot să-i refuz? Mă conformez, doar mă știți ca fiind un sufletist incurabil. Doar când mă uit în oglindă, desigur.

Și uite așa am ajuns de dimineață la cabinet, unde mă aștepta deja asistenta cea nouă. Pe cea veche au lăsat-o nervii și și-a dat demisia ieri. O înțeleg, era tânără, dar nici asta nouă nu pare să aibă mai mult de 22 de ani și e mai slabă decât firul unui ciorap de nylon. Intru în cabinet și ea mă urmează ca un cățel dresat: ”Cum zici că te cheamă?” ”Suzy”, zise ea, ușor fandosită. Mă așez la birou și îi spun cu un aer preocupat: ” Adu-mi lista cu programările de consultații pentru azi, fă-mi o cafea fără zahăr și treci pe la doctorul Bob, esteticianul, să-ți faci programare pentru implant de silicoane.” Suzy mă privea stupefiată, așa că a trebuit să-i explic impasibil: ”Da, dragă, ai țâțe de băiețel și mă inhibi!”

A ieșit pe ușă plângând și s-a întors după câteva minute cu lista și cafeaua. Încă avea nasul roșu. ”De-deja pacienții sunt în sala de a-a-așteptare…” mă anunță ea printre suspine și sughițuri. Mă uit pe listă. 128 de pacienți. ”O sută două zeci și ooooopt?” întreb panicat. ”D-D-Daaaa… știți, sunt cei pe care trebuia să-i consultați toată să-să-ptămâna…” îmi explică fântâna de lacrimi.

Deci trebuie să gândesc repede și să scurtez lista de consultații. Să începem așadar: îi tăiem pe cei de sex masculin: 52. Apoi pe femeile de peste 30 de ani: 36. Bun, din ce a rămas eliminăm femeile supraponderale: 39. Facem diferența și a mai rămas… fix o pacientă. ”Suzy, dragă, invit-o la mine pe doamna… Henrietta. Și pregătește 127 de aspirine, dă câte una la restul de pacienți, explică-le că este pastila fericirii și trimite-i acasă.”

Suzy se conformă degrabă și peste câteva clipe își făcu apariția în cabinet strălucitoarea mea pacientă. ”Luați loc, vă rog” o îndemn studiindu-i fișa. Doamna Henrietta se așeză pe scaunul din fața mea și apoi, după ce parcurg fișa aproape goală, ridic ochii spre dumneaei pentru a afla mai multe detalii. Scanez. Brunetă, ochi verzi, trăsături nordice, înaltă, grațioasă, parfum ”Madame” de Jean Paul Gaultier, taior negru, de office, posibile tendințe de dominare. Într-un cuvânt o adevărată doamnă capabilă să sucească mințile unui bărbat și să-l joace apoi pe degete.

”Spuneți vă rog ce vă supără” încerc să par eu amabil. Pacienta mea se foi ușor pe scaun: ” am o problemă cu degetul inelar de la mâna stângă, domnule doctor… mă supără de câțiva ani și nu știu ce să fac…” Parcă ziceam ceva de degete mai devreme, nu? Are mâini delicate și fine, care cu siguranță au fost sărutate de multe ori până acum. Nici un semn extern de malformație sau inflamații ale articulațiilor. ”Simțiți vreo durere, amorțeli, furnicături?” Henrietta lăsă privirea în jos, ca o fecioară timidă: ”De fapt știți, problema nu este chiar cu degetul inelar… ci cu verigheta de pe el.” Interesant. Altă dată, în această situație, aș fi tras draperiile, aș fi pus niște Barry White ca ambianță sonoră, două pahare de vermut și aș fi invitat-o pe pacienta mea să se confeseze pe canapea despre problemele căsniciei. Ar fi plecat rezolvată, garantat. Dar acum, poza de pe birou a Vezuviei mă veghează și parcă mă mustră pentru gândurile mele ghidușe. În fine, să ne revenim, așadar.

”Continuați, vă rog” îmi îndemn pacienta spre continuarea poveștii.

”Trăiesc un coșmar care se tot repetă. Prima mea logodnă a fost la 19 ani. El avea 23. Ne făcusem atâtea planuri de viitor… Știam deja cum va arăta casa noastră, ce mașină vom avea, câți copii.. Până și numele îl stabilisem, dacă vor fi fete sau băieți. Planurile de concediu împreună pentru următorii zece ani erau deja bătute-n cuie. Îmi dăruise o verighetă foarte frumoasă, cu o mică pietricică prețioasă… La un moment dat nu știu cum, verigheta mi-a alunecat de pe deget cu două săptămâni înainte de nuntă și nu am mai găsit-o niciodată! Logodnicul meu a considerat asta ca fiind un semn rău și a anulat totul… Am fost tare nefericită atunci!”

Scoase batista și își șterge discret lacrimile cauzate de amintiri. Hei! Ce e azi? Ziua Plângăcioaselor fără frontiere?

”A doua mea logodnă a avut loc 2 ani mai târziu, continuă Henrietta. Era un bărbat minunat, matur, trecut deja printr-o căsnicie. Era stomatolog și câștiga foarte bine. Aveam amândoi experiențe de viață similare și deja ne făceam planuri pentru viitorul nostru comun: aranjasem deja să-și vândă casa pentru a ne lua una mai mare, la fel și mașina, hotărâsem deja că vom avea fată și băiat și chiar ce nume să le punem. Totul era deja planificat, aranjat, pentru tot restul vieții. Mi-a dăruit o verighetă de aur simplă, dar foarte frumoasă, pe care încrustase pe interior numele lui. Noaptea o dădeam jos de pe deget, o puneam pe noptieră și o priveam până adormeam. Cu două săptămâni înainte de nuntă, s-a întâmplat ceva groaznic,groaznic: într-o dimineață, m-am trezit și când mi-am pus verigheta aceasta s-a rupt… Am simțit că se prăbușește cerul cu mine! I-am arătat cele două jumătăți logodnicului meu, el era deja treaz și pregătea micul dejun, ca-n fiecare dimineață… A fost distrus și el de acest incident! Toată ziua nu a vorbit cu mine iar seara m-a anunțat că trebuie să ne despărțim, deoarece ruperea verighetei e un semn că lucrurile nu vor merge…”

Batiste, lacrimi. Deja mă uitam la ceas: se apropia ora difuzării telenovelei mele favorite așa că trebuia să grăbim un pic. Deja îmi formasem o idee: ”Bănuiesc că a urmat și o a treia logodnă, nu-i așa?”

”Da, a fost și a treia”, confirmă Henrietta, izbucnind în plâns. Își reveni rapid, își suflă nasul și continuă: ”Asta a durat foarte puțin… nici nu am ajuns să planificăm chiar totul, în afară de numărul de copii și numele lor, precum și în ce cartier ne vom muta după căsătorie. Îmi doream o casă cu curte precum și un câine și o pisică. Nu a fost să fiee-e-e-e-e…”

Deja de la atâta plâns mi s-a tăiat de telenovelă. Desenam verighete și amorași pe caietul meu de notițe. Amorașilor, în loc de celebrul arc care trage cu săgețile iubirii le desenam un lasou precum cel de cowboy. Să nu ziceți că n-am imaginație.

”Și, cu verigheta asta ce s-a mai întâmplat?” am întrebat. ” Am pierdut-o și pe asta, domnule doctor… nu știu cum reușesc! Eram pe plajă vara trecută și o țineam pe un lănțișor la gât, tocmai să nu o pierd. Lănțișorul îl primisem tot de la acest al treilea fost logodnic. Am petrecut toată noaptea pe plajă cu niște amici, în jurul focului ,iar dimineața verigheta dispăruse de pe lănțișor… una din zale se slăbise, probabil de zbănțuială. S-a supărat foarte tare și el… și tot așa, a considerat ca fiind un semn de rău augur și…” o nouă serie de boceli.

Am examinat-o din nou cu privirea pe Henrietta: o femeie distinsă, o frumusețe rece în aparență dar care clocotește ca un vulcan în interior. Mi-am închipuit-o pentru o secundă în costum de latex negru, cu un bici în mână. Venise vremea concluziilor.

”Doamna Henrietta, în cele trei cazuri, dumneavoastră făceați acele planuri de viitor, nu-i așa?” Ochii ei căpătară brusc o strălucire ciudată. ” Desigur, domnule doctor, cum altfel? Eu făceam planurile și ei mă aprobau întru totul. În fiecare detaliu.”

Interesant. ”Eu nu sunt o femeie ușuratică, să știți!”, continuă ea. ”Tratez o relație cu un bărbat la modul cel mai serios și nu accept decât pe cineva care are intenții serioase cu mine! Verighetele dăruite de foști mei logodnici au fost mereu pentru mine dovada clară a intențiilor lor de căsătorie! Altfel… nici nu-i lăsam să mă atingă!”

Cazul părea rezolvat. Mi-l imaginam deja pe primul logodnic subtilizând discret verigheta de pe mâna Henriettei într-un moment de neatenție. Apoi pe al doilea, dentistul, trezindu-se în fiecare dimineață înaintea ei și tratând discret verigheta de aur cu apă regală, corodând-o în anumite puncte pentru a se rupe. Iar, în final, pe cel de-al treilea ex-logodnic profitând de amețeala bahică a Henriettei, slăbind o za de la lănțișor și subtilizând a treia verighetă fatidică. Și apoi, pe toți trei ușurați că au scăpat din viața lor de Henrietta, cea care, încetul cu încetul, ajungea de fiecare dată să le controleze viața cu fiecare pas. Dar nu puteam să-i spun toate astea pacientei mele într-un mod direct. Trebuia să o iau cumva pe ocolite. Poate pricepe.

”Aveți în plan vreo nouă relație, doamna Henrietta?” am întrebat-o curios. ”Deja mi-e frică, domnule doctor… spuneți-mi ce să fac?” I-am luat mâna între palmele mele și am privit-o în ochi: ” Încercați să fiți ușuratică, doamnă… și totul va fi bine, veți vedea!”

Henrietta se ridică brusc de pe scaun, își retrase mâna și spuse indignată: ” Un asemenea sfat nu am primit niciodată să știți! Mă așteptam la un diagnostic mai serios din partea dumneavoastră, dar se pare că mi-am pierdut vremea! La revedere!” Și ieși pe ușă călcând apăsat și închizând ușa cu putere.

Am rămas un pic pe scaun să mă dezmeticesc, apoi am ieșit pe holul cabinetului. Nu mai era nimeni, decât Suzy, la biroul ei din antecameră,  completând fișele pentru săptămâna viitoare. ”Măi, Suzy, tu ai vreun prieten?” am întrebat-o părintește. Ea încuviință din cap. Deja mi se părea mai frumoasă decât azi dimineață. ”Dacă ții la el, să nu-i spui niciodată câți copii vrei să faci cu el și cum îi va chema. Ai înțeles?” . Suzy încuviință din nou privindu-mă speriată.

Dintr-o dată mă simțeam generos: ”Hai, lasă fișele alea și vino cu mine la sala de mese să mâncăm ceva. Azi e prima ta zi la cabinetul meu, deci îți acord privilegiul să-mi faci cinste.”

Weekend plăcut tuturor.

---